Tăcerile din zgomot de oraş
ne ţipă în timpane să vorbim
că nu suntem copii, nu suntem laşi
şi n-are rost s-ascundem că ne ştim
Ne-ar spune chiar şi pe un ton gingaş
de-am şti să le-ascultăm făr'să zorim
Tăcerile din zgomot de oraş
ne ţipă în timpane să vorbim
Chiar cu talentul unui actoraş,
atunci când noi cafeaua ne sorbim
cu cântul lor pestriţ şi cam poznaş
aşa ne-nvaţă să ne mai iubim
tăcerile din zgomot de oraş...
În ziua-n care frigul ne gonea,
stăteam pierduţi în dulce letargie
la o poveste şi la o cafea.
În ziua-n care frigul ne gonea,
sporovăind în colţ de cafenea,
noi doi ţeseam o caldă poezie.
În ziua-n care frigul ne gonea
noi doi stăteam pierduţi în letargie
Răsăritul m-a trezit,
în frunzişul toamnei
şi mi-a adus o ceaşcă de cafea
cu razele dimineţii...
şi sorbind-o
te vedeam dansând
în aburii ei...
Eu ştiu că viaţa nu-i atât de rea
când te privesc venind acum spre mine
cu paşii fermi în ploaia care vine
peste oraş şi peste lumea mea...
Am şi uitat de orice boală grea
iar ploaia pare c-o să se termine
Când te privesc venind acum spre mine,
eu ştiu că viaţa nu-i atât de rea
Te-aş invita apoi la o cafea
de-aş şti că ne-am simţi atât bine
şi dacă spui că ţie îţi convine,
şi că probabil ne-om mai revedea,
eu ştiu că viaţa nu-i atât de rea...
