Rondel cu comunicare defectuoasă

 

Tăcerile din zgomot de oraş

ne ţipă în timpane să vorbim

că nu suntem copii, nu suntem laşi

şi n-are rost s-ascundem că ne ştim

Ne-ar spune chiar şi pe un ton gingaş

de-am şti să le-ascultăm făr'să zorim

Tăcerile din zgomot de oraş

ne ţipă în timpane să vorbim

Chiar cu talentul unui actoraş,

atunci când noi cafeaua ne sorbim

cu cântul lor pestriţ şi cam poznaş

aşa ne-nvaţă să ne mai iubim

tăcerile din zgomot de oraş...

Blues de 3005

Noi eram numai copii

Și ne tot vorbeam multe prostii

Despre toate și nimic

Și-am mai fi vorbit măcar un pic

Poate doar cei mari de-ar fi știut

Că nu-i doar o joacă și atât

Doar că ei n-au ascultat

Jocul nostru ei l-au destrămat

N-am nicio adresă, niciun semn

Însă nici măcar același tren

Față-n față nu ne-a mai adus

Și-au rămas atâtea lucruri azi de spus

Martor mi-este roșul cel de vest

Și-amintirea ce-a rămas "the best"

Da-n personalul 3005

Pe când eram copii mai mici

Ne-am întâlnit și ne-am îndrăgostit

Iar azi te caut ne'ncetat

Prin orice tren accelerat

Dar nu te mai găsesc... și-am obosit

Stare de amintire

Pe vremea când eram copii

ni se cânta de "C'est la vie"

şi ne ziceam "en gros" prostii.

Pe vremea când eram copii...

ce de minciuni, ce vise mii

se-nfiripau în clipe vii.

Pe vremea când eram copii

ni se cânta de "C'est la vie"

O iarnă pentru noi

 I:

Mulţi fulgi de zăpadă
anunţă pe stradă
că vine iarna pentru noi doi
Azi ninge cu stele
şi-n visele mele
e doar o iarnă pentru noi doi...

Bridge:

În oraş, totul e ca-ntr-un basm
de când noi eram mici
când noi doi la şcoală şi la joacă
n-aveam pic de griji

Chorus:

Azi privim pe toţi copiii
şi am vrea să retrăim
o poveste-a iernii aşa cum noi o ştim
Pe atunci visam în culori
şi fulgii veneau peste noi
De ce n-ar fi şi asta o iarnă pentru noi

II:

Pe strada ta albă
păşesc prin zăpadă
ca într-o carte de poveşti
Ce amintire,
ce bucurie
ar fi dacă astăzi de găsesc

Incognito

"Intrarea prin Sărindar
și ieșirea pe brînci"
(folclor bucureștean)

Am ajuns!...
Orașul cheaun de somn
nu ne cunoaște sosirea,
nu știe mersul trenului
ce ne-a lăsat în prima
haltă mărginașă;
sosirea nu s-a dat la ziar...

Străzile tăceau
ca niște baricade părăsite,
ochi de copii din case
ne priveau ca pe un miracol,
părinți speriați își luau copiii
de la ferestre
ferindu-i ca de-un pericol iminent,
Puținii străini
cu dejavu-uri și păreri
stîrneau rumori
dînd cu presupusul
și cu teorii chibritice,
doar praful amintirilor
simțindu-ne pașii fantomatici
pe drumul larg deschis
spre gara,
tichetul
și trenul
spre alt vis...