Fluturii, hoinarii,
într-o noapte au venit
mi-au intrat în casă
şi cu-un simplu bâzâit
mă-ntrebau de tine
ce mai ştiu, ce-am auzit...
Fluturii de noapte
habar n-am cum au venit
chiar la mine-n casă
cât stăteam eu liniştit;
N-aveam ce le spune;
ce-a fost nu-i de povestit!
Şi-n puterea nopţii
peste-oraşul adormit
fluturii zburară
unde-a fost să îi trimit
Nu am ce le face;
asta nu-i de povestit...
Noi eram numai copii
Și ne tot vorbeam multe prostii
Despre toate și nimic
Și-am mai fi vorbit măcar un pic
Poate doar cei mari de-ar fi știut
Că nu-i doar o joacă și atât
Doar că ei n-au ascultat
Jocul nostru ei l-au destrămat
N-am nicio adresă, niciun semn
Însă nici măcar același tren
Față-n față nu ne-a mai adus
Și-au rămas atâtea lucruri azi de spus
Martor mi-este roșul cel de vest
Și-amintirea ce-a rămas "the best"
Da-n personalul 3005
Pe când eram copii mai mici
Ne-am întâlnit și ne-am îndrăgostit
Iar azi te caut ne'ncetat
Prin orice tren accelerat
Dar nu te mai găsesc... și-am obosit
muzică şi text: Marius Ionescu
Pe când eram mai mic,
eram naiv şi zăpăcit,
dar se punea câte-o pată
când zâmbea o fată;
Şi cum vedeam cumva
pe cineva că-i semăna
întrebam treaba 'ceasta
cu prietena asta.
Pe când eram copil,
să povestesc e inutil:
multe nu ştiam,
dar mă ataşam;
Şi azi ar fi la fel
chiar dacă vremea e altfel
ca-n povestea 'ceasta
cu prietena asta.
Azi e puţin doar diferit
şi-n rest, tot de nedezlipit
ca-n povestea 'ceasta
cu prietena asta.
Prea bătrân să-şi amintească
sufletul te privea tăcut
ca pe-o umbră de gânduri
ca pe-un prieten demult pierdut
şi atunci se-ntreba
"Ce-am pierdut, ce am mai avut?"
Prea bătrân să te ştie,
sufletul te privea cumva
fără să-şi reîmprospăteze
ocupată memoria sa
şi atunci pe strada mare
a luat-o la pas cam aşa...
Prea bătrân să-şi amintească
prea bătrân să te ştie,
cu memoria plină
şi bolnav de-amnezie
Prea bătrân să mai vadă
te privea tăcut şi confuz
şi atunci, ce să facă,
ţi-a scris trist un amnezic blues
Gânduri naive
desenate-n nuanţe gri,
puzzle de suflet
în bucăţi cam mii şi mii;
piesele-absente
nu mai ştiu a le găsi...
Lumea e multă,
însă oamenii puţini,
suficienţă,
viziuni de vizuini...
Ce să mai cauţi?
Eşti străin între străini...
Cine s-asculte
când abia se-ascultă ei?...
Cine să vadă
când sunt orbi şi derbedei
în paşi de Panzer
fără gânduri şi idei?...
Gânduri naive
desenate-n nuanţe gri,
umbre bolnave
după paşii noştri vii;
piesele-absente...
tu mai ştii a le găsi?...
Ceasul cel mare n-are ore deloc
stă degeaba pe fază
Timpul tot stă şi leneveşte în loc
nu îl interesează...
E întuneric în oraş şi acum
nu este nimeni pe stradă,
luna şi stelele-s pierdute în fum -
de unde chef de paradă?!...
Noapte e rece şi bolnavă de fel
de-o mare singurătate
când ziua, lumea fără gânduri şi ţel
orbecăie mai departe
Iar dimineaţa de-ar veni n-are rost
să ne mirăm cum o noapte
se-mbracă şi apoi porneşte la drum
cu-aceleaşi semne de moarte
"De-asta sunt aici,
ca să te pot asculta"
zise-oglinda bolnavă
care tot plângea
"aşa cum asculţi
plăcile tocite
cu cântece vechi
şi-autoînsuşite
Ca să-ţi aminteşti
totul mai târziu
când pierzi amintiri
zburând în pustiu!
De-asta sunt aici,
să te pot asculta!"
Oglinda bolnavă
plângea, stăruia,
însă inima frântă pleca...
Greieri cântau prin părul tău
în noaptea cea de blues astral
făcând un mare tămbălău...
Greieri cântau prin părul tău
un cântec cu păreri de rău
sunând firesc şi-aşa normal:
"În noaptea cea de blues astral
greieri cântau prin părul tău..."
