text: Marius Ionescu
Azi m-am întors în vechiul meu oraş
pe care nu-l mai recunosc;
tot mai străin şi mai necunoscut,
departe de a fi frumos
Refren:
Uuuu, Ce amăgire!...
Azi mă-ntorc de unde am plecat
Uuuu, Ce amăgire!...
visul ce-l aveam s-a destrămat!...
Am întrebat apoi din om în om
de nu cumva m-am rătăcit
mai rău aceştia chestionându-mă
ce caut şi de ce-am venit
Refren
Oraşul dacă ar putea vorbi
mi-ar spune dacă are rost
să plec acum cu primul tren din Sud
să uit de tot ce a mai fost
Refren…
Luni și sori
Își dau mâna
Pentru o nouă misiune
Deasupra orașului cel
Mare, tăcut și adormit
Dar ce să știe ei
De prietenia ce stă
Și jelește
Învelită în ziare
De scandal și mizerie
Și ce să le pese
De adevărul care
Cerșește dreptate
Și iertare
Trecătorilor cu lentile
De contact de cal
Și timpane de tablă
Luni și sori
Și-au dat mâna
Dar dacă ne-am da-o și noi...
Ah, ce mai lumină!...
muzica: Codruţ Croitoru
text: Marius Ionescu
Stam izolati in tacere
Si privim ca la cinema
Vise de placebo zac pictate bolnav
Totul parca este-un vis bizar
Refren:
Adevarul e aruncat
Zace într-o rezerva asteptand
Doctorul sa-i spuna
Poti iesi , operatia s-a terminat!
Tot oraşu-i greu încercat
Zace-n boala si in suferinte
Un calus masca i s-a pus ca nu cumva
Sa poată cândva sa mai strige
Refren
Ştiri deformate apar
Împroşcându-ne cu minciuni
Ca într-un spectacol de circ ieftin şi prost
Vor să credem ale lor minuni
Refren...
Alai de semne cheamă la povești.
Dar urletul tăcut de placă veche,
Se distinge greu în ceața lumii...
Rătăcite printre ruine,
Semne din alt timp
Deschid portaluri ascunse
Către drumuri de vis
(Doar o inima călătoare ce le știe...)
Rătăcite prin timpuri,
Urme vechi ne cheamă
la povești amare
La taine
Si neuitare...
(În imagine: tablourile "Once upon a time" şi "Semn al trecerii", de Irina Forgo)
Dar ce mai e ploaia
În ziua când soarele
Râde sarcaustic
Mării de oameni
Alergând în valuri
Spre adăpostul
Care nici măcar
n-a fost conceput....
aşteptau în ploaia
amintirilor tăcute
şi-mi spuneau
că le pare rău...
Ascultam,
dar sufletul râdea
de sinistra lor
comedie amară...
Ochii cerului
plângeau strigând
după gândul care fugea
să prindă ultimul tren...
Tăceam,
ascultam,
dar şi eu aşteptam
trenul spre alte lumi
de lumină...
Ochii cerului
se opriră din plâns
şi tăcură....
Orele târzii
nu cunosc tristeţile
rămase în timpul
ceasurilor dereglate
peste pădurea gândurilor
Am vazut soarele
Pășind intr-o tăcere
De amurg
Si de ora târzie
Ce nu știe
Nici timp,
Nici spatiu
(în imagine, un tablou realizat de Octavian Andrei Oprea)
Ieri tăcea
într-o umbră de azi
care mâine
nu va mai şti
de când
şi până când
va mai fi
o zi viitoare
ce se va întoarce
spre tot ce-a fost
cândva...
Ca pe bandă,
inima păşea mecanic
străzile
cu parfum de tăceri
pe muzica gândului
până când gândul
avea grijă
să-i schimbe placa
spre alte Direcţii...
Şi tot aşa...
