motto:
"Și-acum, du-te vrednicule voinic pe cărarea asta, și-ai să vezi un palat care nu-i palat, o colibă care nu-i colibă, o șură care nu-i șură(...) Acolo ai să găsești "Aia-nu-știu-ce!""
(din basmul popular rusesc "Du-te Acolo-Nu-Știu-Unde, adu-mi Aia-Nu-Știu-Ce")
Gândul meu nevinovat,
umbra ta ce bântuia camera mea
și o emisiune... idioată
în care parcă ne revedeam
și ne apropiam
și ne-mbrățișam...
și.. m-am trezit!
Planul de drum,
bagaje multe și voluminoase
drumul diferit-de-atunci,
bonanzele personalelor
din prima zi de drum
și soarele dătător
de puternice raze-de-amintiri
(cu noapte de întrerupere inclusă)
compartimentele celei de-a doua zile
și o gară mică unde mă simțeam străin...
Localitatea cu amintiri,
umbra de care nu știa niciun localnic,
pe care doar eu o vedeam
la "Drumul izvoarelor cu apă-de-dragoste",
în "Pavilionul-de-boli-de-inimă-rea",
în "Pădurea titanică"
și cel mai ales
la "drumul sălbatic unde n-am voie",
(Acolo erai tu!)...
Dimineața cu lacrimi
în soarele rânjind sfidător
la cel-cu-nevoie-de-tine,
ziua plecării,
rata spre oraș,
motoarele-ce-nu-erau-motoare,
acceleratul de plecare
aceeași gară,
luminița de la capătul fiecărui tunel
nivel înalt al personalului trist
spre și mai trista
gară-spre-apus!...
(Apus de inimă...)
