Blues de 3005

Noi eram numai copii

Și ne tot vorbeam multe prostii

Despre toate și nimic

Și-am mai fi vorbit măcar un pic

Poate doar cei mari de-ar fi știut

Că nu-i doar o joacă și atât

Doar că ei n-au ascultat

Jocul nostru ei l-au destrămat

N-am nicio adresă, niciun semn

Însă nici măcar același tren

Față-n față nu ne-a mai adus

Și-au rămas atâtea lucruri azi de spus

Martor mi-este roșul cel de vest

Și-amintirea ce-a rămas "the best"

Da-n personalul 3005

Pe când eram copii mai mici

Ne-am întâlnit și ne-am îndrăgostit

Iar azi te caut ne'ncetat

Prin orice tren accelerat

Dar nu te mai găsesc... și-am obosit

Stare de amintire

Pe vremea când eram copii

ni se cânta de "C'est la vie"

şi ne ziceam "en gros" prostii.

Pe vremea când eram copii...

ce de minciuni, ce vise mii

se-nfiripau în clipe vii.

Pe vremea când eram copii

ni se cânta de "C'est la vie"

Beat de cuvinte: Prea de tot!!

- Prinde-ți-l pe domnu' poet!! -

O dimineață cu un soare cald...

Plimbare "per pedes" prin oraș
spre mai nicăieri,
un autobuz cu direcția greșită,

Fuga după ce am realizat apoi
că am întârziat, cu
redirecționare spre un loc ciudat:

Sală de dans cu muzici vechi
și anacronice,
dansul aritmic, dar dansat frenetic de toți.

Femeia misterioasă, frumoasă, păcătoasă
ce m-a atacat:
O Evă ce-a scăpat din lanțurile dragostei,

din centura de castitate
ce-a tăiat-o
cu șoldurile ei, model "Polidisc",

Sărut periculos, păcătos, neputința
de a striga
"Help me! Save my soul!!"

Fuga spre prima gară
de scăpare,
primul tren care-i... anulat!

Un loc pustiu
unde-am fost trimis
nu mai știu de ce:

Niște croitori
pregătiți să-mi facă
pardesiu de blăni

și o legitimație
de marmură albă
în formă de crucifix.

O șpeluncă unde
se aude-o voce 
care-mi cântă un imn

Un neprietenos
ce-a schimbat-o
pe motiv de neadecvare

O mare de oameni dușmănoși,
huligani,
gata de atac,

O blondă-nfricoșată,
și un tip
cu cuțitul deșteptător ascuțit!