Te regăsesc cum stai în colţ tăcută
parc-aşteptând ceva, dar nu ştiu ce
fără de zâmbet, fără nicio cută
şi fără ochii oglindiţi în cer
Stăm faţă-n faţă cu tăceri bolnave
de dragoste pierdută şi uitări
Îmbrăţişări nu-s nici măcar firave,
n-avem cuvinte şi nici frământări...
Şi mă întreb cu ce-am greşit noi oare
încât ne-am transformat în doi străini
Cuprinși de gânduri prea tulburătoare,
Erupție de plâns și de suspin?...
Te-au luat de lângă mine fără veste
lăsându-mă să caut disperat
de parcă tu ai fost doar o poveste
şi nu ai existat cu-adevărat
Te-au prefăcut într-un obiect de artă
ce stă și tace-n sala de muzeu
crezând c-o să te-admire lumea toată
aşa cum te-am iubit cândva şi eu...
(tablou de Lidia Zadeh)
