Măşti bolnave
ne ascund
şi ne reduc
iubirea
la tăcere...
Dar ce doctori
de gânduri
să ne mai vindece
sufletele măcinate
de atâtea boli
şi de unde
medicament?
Izolaţi în tăcere,
privim ca la cinema
vise de placebo
pictate bolnav
şi murdar...
Oraşul cufundat
în boală şi suferinţă
nu mai are voce
să strige;
cineva i-a pus
un căluş-mască
nu care cumva să se ştie,
nu care cumva să se-audă,
şi de fapt cu ce folos?!...
Adevărul
zace aruncat
într-o rezervă
aşteptând un medic
să vină
să-i spună: gata,
poţi să ieşi!
Operaţia s-a terminat,
te aşteaptă dricul!...
Purtai o mască de frunze
şi crengi
Te întrebam nelămurit
de când şi de ce
şi-mi spuneai calmă
că aşa ai fost dintotdeauna
şi să nu mă tem...
Îţi creşteau roze pe chip
când ne sărutam privirile;
spuneai zâmbind-aproape-râzând
să stau liniştit,
să nu mă sperii de spinii
ce ne vor înconjura -
vor doar să aibă
grijă de noi...
Creşteau roze
în fiinţa noastră
împrejmuindu-ne
şi îmbrăţişându-ne
pentru totdeauna...
Astfel s-a arătat,
şi s-a pecetluit
definitiv şi irevocabil
iubirea noastră...
În fotografie: portretele "Flori" şi "Masca", de Nóra Forgó(fotograf: Marius Ionescu)