Se făcea
că ne plecau gânduri
în bătaia vântului
unei noi schimbări
Nu ştiam unde
şi nici cum;
nici la informaţii
nu s-a anunţat!
Se făcea
că ne-auzeam şoapte
în chip de cântec
de drum şi de stea
Nu ştiam de unde
şi până unde;
la radio nici
că s-au difuzat!
Până se făcu
ca sărutul nostru
la tren de noapte
şi de despărţire
să nu mai fie...
Şi totuşi
ne ştie şi Sudul
ne ştie şi Vestul
şi Nordul
şi Basarabul
şi numai noi
nu
mai ştiam
nimic...
E simplu, prea simplu:
Când s-a scris cântecul nostru,
cei ce l-au scris n-au ştiut să-l cânte
şi a rămas în aer până la primul vânt
de poluare prozaic-păcătoasă...
Când s-a scris cântecul nostru,
cei care l-au scris n-au ştiut
că va veni clipa când ceasuri bolnave
vor bate-ntr-o poartă încuiată
de blesteme şi păcate...
E simplu, prea simplu:
Când s-a scris cântecul nostru,
nu s-au gândit că oamenii
îl vor mai asculta
îl vor mai cânta
şi-l vor mai şi crede...
Te cântam,
şi doar florile
îţi puteau asculta
cântecul vechi şi uitat
de lumea pedepsită la tăcere...
Te şopteam,
doar că aerul
de fum şi parfum
nu te mai putea ghida
în oraşul cu străzi
pedepsite la somn
şi uitare...
şi Te-am strigat
şi au venit
şi m-au luat
şi m-au amendat
până la noile dispoziţii
ale gândului pedepsit
la nelinişti şi zbateri!...
Mai aşteptăm
o clipă, o viaţă
sau cât se va scrie
şi se va prescrie
până la data
noii consultaţii
şi investigaţii
Mai aşteptăm
o oră, o secundă
sau cât se va zice
până se va dezice
gândul de suflet
pe-al vieţii umblet
Mai aşteptăm
atât cât se pare
că trebuie în lumea mare
să stăm cu ochii-n soar
în aceeaşi sală de aşteptare
