S-a aprins o lumină
peste mare,
peste nisip
şi peste noi,
dincolo de norii
unei realităţi
prea concrete,
şi fără direcţie...
S-a aprins o lumină
într-o noapte
ca într-o zi
pictată Rembrandtian,
bolnav, deprimant
şi inutil
precum o boală
fără medici
sau medicamente....
Dar lumina din noi...
cu greu va mai pâlpâi
până-n ziua aceea
în care se va arăta
licărind veşnic
în jurul nostru...
Bombe sexy
cu ceasul biologic dereglat
păşeau mecanic pe calea
timpului nostru
care s-a oprit
la ziua unei despărţiri
dintr-o absurdă
şi imposibilă iubire
sărită în aer
de la prima vedere
a vedeniei ce-a fost
şi a rămas
doar un amărât de film
pe care toată lumea-l ştie
şi
nici
nu
ne
mai
interesează
Dar mai sărut fotografiile,
îmbrăţişez secundele rămase
şi păşesc cu tine
prin locuri care
nu ne mai cunosc
şi mă mai învelesc
cu plapuma de bucle nocturne
ce mă învăluie
în amintirile visului prea adevărat...
Şi mai sărut amintirea ta
dintr-o altă seară
cât o zi de post negru
şi de rugi întru noi
şi dragostea noastră
Şi mai ascult cântecul nostru
de pe o placă veche
care nu ştie patina timpului
care nu ştie să patineze;
doar ce ne duce
zburând cât colo şi cât coace
până la coptul fructelor
fără anotimp,
fără spaţiu şi timp...
Şi mai dansez
singur în cameră,
nu contează că muzica
s-a oprit şi am ameţit
de atâta-nvârtit
şi tot ce-a rămas
nu mai are cum
să mai prindă glas...
Şi ce-a mai fost
au avut grijă alţi martori oculari
fără ochelari
să toarne în forma fără fond
a formalităţii autorităţilor
care nu cunosc autorii
romanului nostru nescris...
Iar muzica,
mai verde decât
pozele cu noi,
se mai deschide
să ne îmbrăţişeze,
să ne asculte
când spunem
nemaispusele poveşti
din gânduri plecate
în voiaj de nuntă
şi din priviri
şi tăceri de roman
şi romanţă de cântec
în imagine: "Ultimo incontro" - colaj de Cristiana Bucureci
Mi-a adus iubirea
din gândurile unei inimi
scrise într-un vers
uitat într-o carte veche
de vise....
Mi-a adus liniştea
dintr-o singuratică
fire tăcută de ceas
care ştie să aştepte
clipa unui gând bun...
Şi mi te-a adus
din amintirea caldă
a unui suflet care
nu şi-a trădat iubirea
pecetluită în cărţi
de gânduri şi de suflete...
Se joacă drame-n suflete
fără acte în regulă
dar nici regula jocului
nu-i cea mai ortodoxă
dar nici catolică nu-i...
Se joacă drame-n suflete,
dar comedia vieţii
ne râde-n nas
cu tot ce înseamnă
fiinţa şi nefiinţa ei
nefinisată...
Se joacă drame-n suflete
dar nici gândul
nu mai gândeşte
de când i-a rămas
imaginaţia-n ghips
şi abia mai merge
târându-şi paşii
clandestini şi bolnavi
spre un capăt de drum
ca să bată gongul final...
Am să-ţi spun iubire...
N-are rost să-mi arăţi acte;
n-au niciun sens...
şi eu le-am aruncat pe-ale mele
într-o valiză grea
cu păcate şi dileme
în ziua-n care am aflat
că formalităţile
ne lasă fără fondul
şi-aşa tot mai greu de pictat
într-o frescă grotescă
a vieţii...
Desen de Marius Ionescu
La fiecare pas
câte un semn,
la fiecare ceas
câte o amintire
şi-n fiecare gând
câte cineva
cu o şoaptă
dintr-un timp
către altul...
Fiecare pas -
câte o rază
fiecare ceas -
câte o umbră
şi fiecare gând
câte o şoaptă
ca o parolă,
ca o cheie
pentru jocurile
ce n-au apucat
să înceapă
în ceasurile
ce
vor
mai
fi...
Pășind pe balustradă
Ca pe o stradă ce s-a deschis
Ni s-au deschis și drumuri noi
În pași de zbor
Refuzuri viscerale
Duceau spre zenit
Un suflet blocat
Într-un simulacru de iubire
Aflat în ciclicitate și-n buclă
Alergând călare pe biclă
Până la răzvrătire
Într-o zi,
atârnam de un colţ de suflet
şi mă pregăteam de un avânt
în hăul unei amintiri
Într-o noapte
atârnam de malul unui dor
şi mă apăram de valul
marilor despărţiri...
...şi tot aşa
până în ziua aterizării
pe pământul promis
al iubirii noastre
Se făcea
că ne plecau gânduri
în bătaia vântului
unei noi schimbări
Nu ştiam unde
şi nici cum;
nici la informaţii
nu s-a anunţat!
Se făcea
că ne-auzeam şoapte
în chip de cântec
de drum şi de stea
Nu ştiam de unde
şi până unde;
la radio nici
că s-au difuzat!
Până se făcu
ca sărutul nostru
la tren de noapte
şi de despărţire
să nu mai fie...
Şi totuşi
ne ştie şi Sudul
ne ştie şi Vestul
şi Nordul
şi Basarabul
şi numai noi
nu
mai ştiam
nimic...
Dacă mâine
nu-i decât un ieri
în oglinda altuia,
mai stai o clipă
cam cât o lună
din anul în care
timpul s-a oprit
pentru noi
şi pentru rămăşiţele
unei iubiri care
nu ştie întârzierile
sufletelor fugite
cu sorcova
în voiaj de rătăcire
şi pierzanie
“Mai stai!
Ora fără timp
Nu cunoaşte despărţire!”
Vremea se făcu
De când ceasul a stat
Aşteptând o clipă
Care nici ea
Nu ştia
Şi şi-a luat bilet
Şi a plecat...
“Mai stai!
Ora fără timp
Nu cunoaşte despărţire!”
Dar nici timpul
Nu ştie ce gânduri
Putea aşterne inima
Care a amorţit
într-o umbră de iubire
ce-a tăcut
şi a murit
“Mai stai!
Ora fără timp
Nu cunoaşte despărţire!”
Dar nici ce gând
şi-a luat iubirea cu ea pe drum
la tren de noapte
şi de despărţire...
Ratacind între cărțile vechi
Te îmbăiai în ploile de praf
Ale amintirilor
Rătăcind în foaierul
Amintirilor de împrumut
Te făceai că plouă
Nemaiauzind
Flashurile realității
Prea tarziu
Pentru ceasul vieții
Care nu știe a citi
Cărțile în ploi
De amintiri
Ieri tăcea
într-o umbră de azi
care mâine
nu va mai şti
de când
şi până când
va mai fi
o zi viitoare
ce se va întoarce
spre tot ce-a fost
cândva...
