Iluzie cu despărţire la tren de seară

“Mai stai!

Ora fără timp

Nu cunoaşte despărţire!”

Vremea se făcu

De când ceasul a stat

Aşteptând o clipă

Care nici ea

Nu ştia

Şi şi-a luat bilet

Şi a plecat...

“Mai stai!

Ora fără timp

Nu cunoaşte despărţire!”

Dar nici timpul

Nu ştie ce gânduri

Putea aşterne inima

Care a amorţit

într-o umbră de iubire

ce-a tăcut

şi a murit

“Mai stai!

Ora fără timp

Nu cunoaşte despărţire!”

Dar nici ce gând

şi-a luat iubirea cu ea pe drum

la tren de noapte

şi de despărţire...

Iluzie cu Edith

Puteai să laşi un semn,
o umbră prin oraşul preaocupat
şi cu memorie prea scurtă
ca să mai ştie
că ai trecut cândva pe-aici…
Şi ai lăsat…
dar eu sunt singurul
care mai ştie asta acum…

Puteai scrie o scrisoare,
un cântec,
să strălucească iar
soarele pe strada
tot mai străină şi pustie
ce-a uitat ploaia cu praf stelar
pe care o lăsai în urmă…
Şi ai scris…
dar tot eu sunt cel
ce-şi aminteşte…

Puteai lăsa orice,
un fum de parfum
sau orice altceva
să ştiu calea
pe care-ai păşit
fără întoarcere
spre trenul de seară
care nu s-a mai întors.
Şi ai lăsat amintirea…
într-o poză sepia
ce s-a mistuit
în focul uitării….

P 1011

Să fie doar vară;
nimic mai mult...
Personal de seară
la oră târzie
cu mine
obosit de drum lung
pe ultima scară
şi tu aşteptând
undeva prin gară
şi noi gata de-alt drum
către stele...

Chemarea

Stăm față-n față
cu priviri ce se-mpiedică
într-o bizară gimnastică
pe ritm de-accelerat
zgîindu-se ba la
spectacolul decorului
preaschimbător,
ba la soarele ce se
războiește cu luna
într-un balet sexual
de mare clasă...

Mă-ntrebi ceva
în șoaptă cald-răgușită;
chemare-n poala confesiunilor
și secretelor...
Dar ce secrete să mai avem,
necunoscuta mea milenară?!...
Parcă n-ar ști deja toată lumea
de ce ne-am aruncat
actele și tichetele arse
pe fereastră
întru pierderea urmei;
Alt început
născut
dintr-un prim sărut
iluminat de bezna
ce deja ne-nconjoară...