Era câmpia cea zvântată-n paşi
de ploaie şi de-ndrăgostiţi nebuni
pe care lumea îi credea doar laşi...
Era câmpia cea zvântată-n paşi
de flori pornite cu un gând poznaş
într-un alai speriat ca de furtuni...
Era câmpia cea zvântată-n paşi
de ploaie şi de-ndrăgostiţi nebuni
Dar mai sărut fotografiile,
îmbrăţişez secundele rămase
şi păşesc cu tine
prin locuri care
nu ne mai cunosc
şi mă mai învelesc
cu plapuma de bucle nocturne
ce mă învăluie
în amintirile visului prea adevărat...
Şi mai sărut amintirea ta
dintr-o altă seară
cât o zi de post negru
şi de rugi întru noi
şi dragostea noastră
Şi mai ascult cântecul nostru
de pe o placă veche
care nu ştie patina timpului
care nu ştie să patineze;
doar ce ne duce
zburând cât colo şi cât coace
până la coptul fructelor
fără anotimp,
fără spaţiu şi timp...
Şi mai dansez
singur în cameră,
nu contează că muzica
s-a oprit şi am ameţit
de atâta-nvârtit
şi tot ce-a rămas
nu mai are cum
să mai prindă glas...
Şi ce-a mai fost
au avut grijă alţi martori oculari
fără ochelari
să toarne în forma fără fond
a formalităţii autorităţilor
care nu cunosc autorii
romanului nostru nescris...
S-a deschis ca o poveste
strada ta şi m-a primit,
paşii mei străini de toate
pentru-o clipă s-au oprit
Să mai afle despre tine
unde-ai fost, unde-ai plecat,
către care zări străine
cu al nopţii-accelerat..
Inima tot mai întreabă
şi tot stăruie în van,
nimeni nu ştie de tine
şi aşa mai trece-un an
Şi se schimbă, se tot schimbă
vechile gărzi de vecini
iar povestea ta se pierde
ca străinu-ntre străini...
Pășind pe balustradă
Ca pe o stradă ce s-a deschis
Ni s-au deschis și drumuri noi
În pași de zbor
Prea bătrân să-şi amintească
sufletul te privea tăcut
ca pe-o umbră de gânduri
ca pe-un prieten demult pierdut
şi atunci se-ntreba
"Ce-am pierdut, ce am mai avut?"
Prea bătrân să te ştie,
sufletul te privea cumva
fără să-şi reîmprospăteze
ocupată memoria sa
şi atunci pe strada mare
a luat-o la pas cam aşa...
Prea bătrân să-şi amintească
prea bătrân să te ştie,
cu memoria plină
şi bolnav de-amnezie
Prea bătrân să mai vadă
te privea tăcut şi confuz
şi atunci, ce să facă,
ţi-a scris trist un amnezic blues
se opriră în oglinzi
ce nu te cunosc
Bolnavele amintiri
ţi-au deschis drumul final...
Imagine: "Capitolul 2: Ea pleacă fără să privească înapoi" de Miruna Cojanu
Sursa: https://www.facebook.com/mirunacojanuart
Păşeai alene
într-o ploaie de mister
plină de gânduri;
amintirile din vis
îşi cer iarăşi dreptatea...
Păşeai alene...
şi ritmul paşilor tăi
răsuna în tăcerea oraşului
ca un cântec răsărit
în undele luminii
ce proiecta armonii
din senin...
Păşeai alene...
şi muzica paşilor tăi
răsuna în asfaltul
şi-n treptele străzii
ca un cântec trimis
din suflet de rai
şi din gând
Păşeai alene...
dar cântecul paşilor tăi
zbura prin gândul meu
pe un drum fără-ntors
fără Nord, fără Sud
şi fără speranţă...
Fotografie de Philippe Salmon
