Bat clopote de amintiri prin gand
La ceasurile fara timp de goana
Dar nu se-alina-asa ca orice rana
O clipa asternuta intr-un rand
In clipa-n care ore noi vibrand
Veneau in pas boem de buna seama
La ceasurile fara timp de goana
Bat clopote de amintiri prin gand
In ziua-n care gandul nostru bland
Plecase in voiaj de mare goana
Unde nici gandul nu mai stie teama
Si tot mai umbla ratacind in vant
Bat clopote de amintiri prin gand...
muzica: Codruţ Croitoru
text: Marius Ionescu
Cândva mai demult,
Pe-o noapte albastră
un înger din cer venit
Mi-a spus aşa:
"Te rog să nu plângi,
hai, uită tristeţea!
Portile s-au deschis
Spre-o lume de vis..."
Cu vocea lui caldă-mi soptea
Spre el ma chema, si zambind imi spunea
Refren:
"Hai în lumea basmelor
Haide cu mine-acum
şi-mpreună-om învăţa
cum să fim mai buni
Hai în lumea basmelor
Haide cu mine-n zbor
şi ai să vezi cerul senin
cum va veni în zori"
De-atunci tot mereu
în nopţile triste,
la vorbele sale eu
din nou mă gândesc...
Privire-napoi
Peste toamna trecută
Cântec din frunze
În pădurea tăcută...
Dintr-un calendar
aştept încă o dată;
să revină-n dar
iarna întârziată.
Sosesc într-un stol
gânduri dintr-o vară
şi vor să le-aştept
pe-un peron de gară
Dacă mâna ta tace, e pentru că e o scoică
ce-şi ascunde secretele şi amintirile
ca într-o valiză venită dintr-un lung voiaj
de pe mare...
Dacă mâna ta vorbeşte, e pentru că e un val
care urlă din adâncul amintirilor
mesaje de luat aminte şi de învăţat
din stele...
Dar mâna ta
nu era decât o amintire
care n-a mai avut ce rosti
şi tăcu întru eternitate...
rupse florile din noi
lăsând iarba rea
Sufletul mai aşteaptă
primăvara veşnică
În imagine: tabloul "The Sorrow" de Windy Bircu
Când multe stele tot cădeau
în ploi de vis şi de mister,
în poezii se-adăposteau
cei călători chemaţi în cer
Goniţi din nou de-al lumii ger
absurzi poeţi speriaţi fugeau
în ploi de vis şi de mister
când multe stele tot cădeau
Cu trenurile reci plecau
prin nopţile ce tainic pier
la zile care nu veneau
din gândul ce plângea-n ungher
Când multe stele tot cădeau...
Lumina străzii
Anunţa venirea ta
Dintr-un timp trecut ;
Dragostea şi-a amintit
Vremea care-o aştepta...
Păşeai alene
într-o ploaie de mister
plină de gânduri;
amintirile din vis
îşi cer iarăşi dreptatea...
muzica: Codruţ Croitoru
text: Marius Ionescu
(Să plouă!)
Să se şteargă urmele!
(Să plouă!)
Să se pună în arhivă!
(Să plouă!)
Să spele păcatele!
(Să plouă!)
Focurile să le stingă!
(Să plouă!)
Totul să se termine!
(Să plouă!)
Să spele păcatele!
(Să plouă!)
Nu cumva să mai rămână!
(Să plouă!)
Vreo umbră de urmă!
(Să plouă!)
Şi să mă-ntoarcă din drum
(Să plouă!)
Că am fost prea ocupat
(Să plouă!)
Şi poate nu te-am văzut
(Să plouă!)
Cine eşti cu-adevărat!
(Să plouă!)
Să te-ntoarcă din drum
(Să plouă!)
Să te dezbrace de machiaj
(Să plouă!)
Să te dezbrace de minciuni
(Să plouă!)
Să te-arăţi de ai curaj!
(Să plouă!)
(Să plouă!)
(Să plouă!)
(Să plouă!)
(Să plouă!)
(Să plouă!)
(Să plouă!)
(Să plouă!)
Se făcea
că ne plecau gânduri
în bătaia vântului
unei noi schimbări
Nu ştiam unde
şi nici cum;
nici la informaţii
nu s-a anunţat!
Se făcea
că ne-auzeam şoapte
în chip de cântec
de drum şi de stea
Nu ştiam de unde
şi până unde;
la radio nici
că s-au difuzat!
Până se făcu
ca sărutul nostru
la tren de noapte
şi de despărţire
să nu mai fie...
Şi totuşi
ne ştie şi Sudul
ne ştie şi Vestul
şi Nordul
şi Basarabul
şi numai noi
nu
mai ştiam
nimic...
E simplu, prea simplu:
Când s-a scris cântecul nostru,
cei ce l-au scris n-au ştiut să-l cânte
şi a rămas în aer până la primul vânt
de poluare prozaic-păcătoasă...
Când s-a scris cântecul nostru,
cei care l-au scris n-au ştiut
că va veni clipa când ceasuri bolnave
vor bate-ntr-o poartă încuiată
de blesteme şi păcate...
E simplu, prea simplu:
Când s-a scris cântecul nostru,
nu s-au gândit că oamenii
îl vor mai asculta
îl vor mai cânta
şi-l vor mai şi crede...
Te cântam,
şi doar florile
îţi puteau asculta
cântecul vechi şi uitat
de lumea pedepsită la tăcere...
Te şopteam,
doar că aerul
de fum şi parfum
nu te mai putea ghida
în oraşul cu străzi
pedepsite la somn
şi uitare...
şi Te-am strigat
şi au venit
şi m-au luat
şi m-au amendat
până la noile dispoziţii
ale gândului pedepsit
la nelinişti şi zbateri!...
Mai aşteptăm
o clipă, o viaţă
sau cât se va scrie
şi se va prescrie
până la data
noii consultaţii
şi investigaţii
Mai aşteptăm
o oră, o secundă
sau cât se va zice
până se va dezice
gândul de suflet
pe-al vieţii umblet
Mai aşteptăm
atât cât se pare
că trebuie în lumea mare
să stăm cu ochii-n soar
în aceeaşi sală de aşteptare
Dacă mâine
nu-i decât un ieri
în oglinda altuia,
mai stai o clipă
cam cât o lună
din anul în care
timpul s-a oprit
pentru noi
şi pentru rămăşiţele
unei iubiri care
nu ştie întârzierile
sufletelor fugite
cu sorcova
în voiaj de rătăcire
şi pierzanie
(după o idee de Isabela Cotelin)
Cu lux de amănunte
şi inima luxată pe viaţă
declar suflet pierdut
în ceţuri de singurătăţi
şi tăceri de oraş părăsit...
Cu lux de amănunte
declar o inimă
ce-şi pierdu luxul
de a mai iubi la fel
ca-n gândul dispărut
în goana trenului
spre alte iubiri
Şi atunci
ia să ne cerem şi noi
dreptul la luxul elementar
de
a
mai
iubi
Păşeai alene...
şi ritmul paşilor tăi
răsuna în tăcerea oraşului
ca un cântec răsărit
în undele luminii
ce proiecta armonii
din senin...
Păşeai alene...
şi muzica paşilor tăi
răsuna în asfaltul
şi-n treptele străzii
ca un cântec trimis
din suflet de rai
şi din gând
Păşeai alene...
dar cântecul paşilor tăi
zbura prin gândul meu
pe un drum fără-ntors
fără Nord, fără Sud
şi fără speranţă...
Fotografie de Philippe Salmon
“Mai stai!
Ora fără timp
Nu cunoaşte despărţire!”
Vremea se făcu
De când ceasul a stat
Aşteptând o clipă
Care nici ea
Nu ştia
Şi şi-a luat bilet
Şi a plecat...
“Mai stai!
Ora fără timp
Nu cunoaşte despărţire!”
Dar nici timpul
Nu ştie ce gânduri
Putea aşterne inima
Care a amorţit
într-o umbră de iubire
ce-a tăcut
şi a murit
“Mai stai!
Ora fără timp
Nu cunoaşte despărţire!”
Dar nici ce gând
şi-a luat iubirea cu ea pe drum
la tren de noapte
şi de despărţire...
shook their hand
for a new mission
under the big
greedy sleepy town
But what do they know
about the friendship
sitting and crying
all dressed in papers
of scandal and misery
And what do they care
about the truth
that's begging for right
and forgiveness
to the people passing
with horse contact lenses
and tin ears...
Moons and suns
shook their hand
But if we'd also shake it
Oh, what a light!...
.jpg)