În ziua-n care frigul ne gonea,
stăteam pierduţi în dulce letargie
la o poveste şi la o cafea.
În ziua-n care frigul ne gonea,
ţeseam noi doi o caldă poezie
sporovăind în colţ de cafenea.
În ziua-n care frigul ne gonea
noi doi stăteam pierduţi în letargie
Se născu într-o flacăra
ce-a veştejit frunzele
într-un stacojiu obosit
de-atâta drum
prin timpul rămas
într-un adagio romantic
la răspântia dintre
anotimpuri care
nu-şi mai ştiu gândurile...
Răsăritul m-a trezit,
în frunzişul toamnei
şi mi-a adus o ceaşcă de cafea
cu razele dimineţii...
şi sorbind-o
te vedeam dansând
în aburii ei...
(triolet de actualitate)
Nimic nou sub soare şi sub cerul aspru;
doar comunitatea de copaci frigizi
sub un cert crepuscul spoit în albastru.
Nimic nou sub soare şi sub cerul aspru
care ne croieşte viaţă de sihastru
şi singurătate de pustnici rigizi.
Nimic nou sub soare şi sub cerul aspru
doar comunitatea de copaci frigizi
Ne naştem doar străini
cuprinşi în vechi tăceri
cuvintele-s topite
în visele de ieri
Nu spunem un cuvânt
nu scriem nici vederi
ne naştem doar străini
cuprinşi în vechi tăceri
Scrisori, îmbrăţişări
pe vremuri de-aşa chin
nu spun nimic acelor
lâng' ale căror vini
ne naştem doar străini...
Imagine: tablou de Ioana Stana din seria "Fire de timp"
În jur şi în gol
universu-ţi orbita
la ceas de orbiri.
Niciun cititor de gând
nu-ţi ştia visul de zbor...
In faţa unui gând ascuns prin şoapte
Ne întâlnim ca-n gara de demult,
Dar nu mai am răbdare să ascult
De visele pierdute printre fapte.
Din zi în zi şi noapte după noapte
Ne tot uscăm mai mult şi tot mai mult
In faţa unui gând ascuns prin şoapte
Ne întâlnim ca-n gara de demult.
Ne pleacă-n grabă fără bani şi acte
Un gând uşor timid şi prea tăcut
Ce ne-ar fi spus doar dac-ar fi putut
Să ne mai întalnim la tren de şapte
In faţa unui gând ascuns prin şoapte...
Ai deschis fereastra dimineţii reci
să mai intre vântul să te-atingă
amintind de-un ceas la care ştii că pleci
şi de-un gând ce azi o să se stingă
Fără niciun zgomot ai pornit la pas
şi-ai fugit apoi ca dintr-o filă
ce s-a scris şi astăzi nu a mai rămas
decât o poveste inutilă
Ai deschis fereastra dimineţii reci
să mai intre vântul să te-atingă
amintind de-un personal cu care pleci
şi un vis ce azi o să se stingă
Toţi se miră azi cum ai putut să pleci
şi întreabă-n sus şi-n jos pe stradă
nici ai casei, nici vecinii nu mai ştiu
când vor reuşi să te mai vadă
Ai deschis fereastra dimineţii reci...
şi-ai plecat fără să laşi o urmă!...
Subtil e-un dans de frunze ruginite
ce le-a decolorat uscatul vânt
şi imediat coboară pe pământ...
rănite şi cu mult prea obosite
În ceasul cel cu ore-mbătrânite
din toamna-n care timpul ne-a înfrânt,
Subtil e-un dans de frunze ruginite
ce le-a decolorat uscatul vânt.
Orgoliile tac azi prăbuşite
într-o mansardă gri cu nori şi vânt
când toamna vine cu-al romanţei cânt
la vârsta când cu toate stau smerite
subtil e-un dans de frunze ruginite...
Doamnă toamnă,
mai lasă-mi mângâierea
ce m-a eliberat
din neputinţa
unei confruntări
cu durerile amintirii...
Mai lasă-mi atingerea
unei clipe care cu smerenie
m-a vindecat din
greaua durere
a dorurilor...
Şi apoi, mai lasă-mă...
în zadarnicul suflet
s-a mai înfiripat un dor
de ducă şi de fugă
spre alte anotimpuri...
Pe o frunză,
un vers plâns
din emoţii de
septembrie
s-a uscat de dor
în nepăsătorul
vânt al tăcerii...
Iubire din alt timp,
gânduri sosite
dintr-un calendar vechi
îmi spun că a sosit ora
în care să-mi 'moi peniţa
într-o cerneala de sânge
a inimii care s-a pierdut pe sine
între două şine şi-n profunzimea
visului ultimei întâlniri
la ceas fără timp
ca-ntr-un un film interbelic
fără scenariu,
muzică şi cuvinte...
(grafică AI de Marius Ionescu)
Peste valul dintr-un vis
Furtuni din ganduri...
imagine: Peisaj marin, de Marian Ionescu
(https://www.facebook.com/MarianIonescuGallery)
Dar totuşi eu mai simt parfumul tău
plutind prin casa goală dimineaţa
şi văd cum iar îmi face tămbălău...
Dar totuşi eu mai simt parfumul tău
dar mai aud venind şi ceasul rău
ce-anunţă când soseşte-amară viaţa
Dar totuşi eu mai simt parfumul tău
plutind prin casa goală dimineaţa...
Hei, Iulie, îţi aminteşti de noi
şi de iubirea ce ne-ai semănat
în zile de duminici şi de joi?
Hei, Iulie, îţi aminteşti de noi
care-aşteptam cuminţi iubite ploi
în zilele de vis fără păcat?
Hei, Iulie, îţi aminteşti de noi
şi de iubirea ce ne-ai semănat
Dar parcă am uitat să te mai chem
dintr-o scrisoare sau fotografie
să-mi amintesc ce-a fost şi ce suntem...
Dar parcă am uitat să te mai chem
în ceasul cel oprit în vis etern
şi în târziul timp de elegie
dar parcă am uitat să te mai chem
dintr-o scrisoare sau fotografie...
În imagine: autorul faţă-n faţă cu tabloul "Capitolul 10: Noi suntem", de Miruna Cojanu
Şi totul se preschimbă
dar numai tu rămâi
ca-n vremea visului..
Şi totu-ncet se schimbă
ca gândul ce se plimbă
cu clipa cea dintâi
şi totul se preschimbă
şi numai tu rămâi...
În imagine, tabloul "Capitolul 13: Ea aşteaptă mereu", de Miruna Cojanu
Tăcerea ta, pereţii goi
privirea ta de zi de joi
mă săgetau ca-ntr-un război
Tăcerea ta, pereţii goi
cântau dramatic şi apoi
uitau de orice gânduri noi
tăcerea ta, pereţii goi,
privirea ta de zi de joi...
În imagine: tabloul "Capitolul 12: Să nu o minţi", de Miruna Cojanu
Şi iarăşi te văd
şi încă te simt
prin suflet păşind...
Şi iarăşi te văd
pe pereţi bântuind
ca-n vise plutind
şi iarăşi te văd
şi încă te simt...
În imagine, tabloul "Capitolul 6: Parfumul ei", de Miruna Cojanu
Oraşul răsuna-n pustii
a "tralala şi tralali"
ca într-un high-fidelity
Oraşul răsuna-n pustii
tot bumţăind din noapte-n zi
dar ce să ştiţi, măi dragi copii...
Oraşul răsuna-n pustii
a "tralala şi tralali"
Pe vremea când eram copii
ni se cânta de "C'est la vie"
şi ne ziceam "en gros" prostii.
Pe vremea când eram copii...
ce de minciuni, ce vise mii
se-nfiripau în clipe vii.
Pe vremea când eram copii
ni se cânta de "C'est la vie"
se opriră în oglinzi
ce nu te cunosc
Bolnavele amintiri
ţi-au deschis drumul final...
Imagine: "Capitolul 2: Ea pleacă fără să privească înapoi" de Miruna Cojanu
Sursa: https://www.facebook.com/mirunacojanuart
În dimineaţa cu asfaltul ud
oraşul te-a pierdut din amintire
deşi ca într-un vis te mai aud...
În dimineaţa cu asfaltul ud
pe când tu alergai spre gara Sud
se rescriau istorii dând de ştire:
"În dimineaţa cu asfaltul ud
oraşul te-a pierdut din amintire"
Greieri cântau prin părul tău
în noaptea cea de blues astral
făcând un mare tămbălău...
Greieri cântau prin părul tău
un cântec cu păreri de rău
sunând firesc şi-aşa normal:
"În noaptea cea de blues astral
greieri cântau prin părul tău..."
Eu ştiu că viaţa nu-i atât de rea
când te privesc venind acum spre mine
cu paşii fermi în ploaia care vine
peste oraş şi peste lumea mea...
Am şi uitat de orice boală grea
iar ploaia pare c-o să se termine
Când te privesc venind acum spre mine,
eu ştiu că viaţa nu-i atât de rea
Te-aş invita apoi la o cafea
de-aş şti că ne-am simţi atât bine
şi dacă spui că ţie îţi convine,
şi că probabil ne-om mai revedea,
eu ştiu că viaţa nu-i atât de rea...
Am ramas straini
Sub sorii cei electrici
Ai orasului
Lumina din gândul tău
a stins luna din suflet...
Nopţile negre
negau nimbul nostru...
Nebunia noastră
n-avea nicio noimă...
Nebunii neprihăniţi
n-aveau notoria neomenie
necesară nimănui...
Într-o zi,
atârnam de un colţ de suflet
şi mă pregăteam de un avânt
în hăul unei amintiri
Într-o noapte
atârnam de malul unui dor
şi mă apăram de valul
marilor despărţiri...
...şi tot aşa
până în ziua aterizării
pe pământul promis
al iubirii noastre
